Început de noiembrie. Ora 8 dimineața. La cele 5 grade de-afară mă cam strângea bancheta mașinii cu care mergeam spre serviciu.
Mă depășește în goană o decapotabilă fourth-hand, cu coviltirul strâns, grăbită să ajungă prima la semafor. Ajung în dreptul ei și bag de seamă pasagera din dreapta care, cu o mână încleștată de frig pe telefon, căuta cadrul perfect pentru niște buze țuguiate și un ciuf zburlit de vânt, pe care și-l tot aranja cu cealaltă mână vânătă.
Încercând să trec peste peste ciudățenia situației, mă gândeam la ce-ar fi putut scrie fotografa de ocazie sub poza de mare rafinament, aleasă din cele zece trase la foc automat.
Teoretic, la ora aia, statusul normal de Insta / Facebook la așa ceva pentru orice piți ar suna: ”În drum spre muncă!”. Practic, la cum arătau și erau îmbrăcate ocupantele decapotatei, de păreau mai degrabă niște videochat-iste încălzite de la efortul turei de noapte, ar fi fost mai potrivit un: ”De la muncă!”
Apoi s-a făcut verde și-au demarat în trombă, lăsând în urmă un nor de fum și o dilemă de care n-am scăpat decât după 5 secunde.