Aud de multe ori, de obicei când e vorba de implicare sau asumarea răspunderii, expresia: “Mă doare la bascheţi!”. Cu variantele: “…la bască”, “…la caschetă”, “…la teneşi”, toate derivate din strămoşescul: “mă doare-n cur!”
Pe unii, durerea care-i chinuie e localizată la bască, semn că aceasta e prea mică pentru capul ce plesneşte de atâtea idei, gata să erupă. Ai zice că, într-un efort de autoconservare şi protejare a speciei, posesorul durerii preferă să ia un antinevralgic decât să inunde lumea cu atâta pricepere de care ar putea da el dovadă. În realitate, pe undeva, în subconstient, Jiminy the Cricket îi suflă în continuu zicala cu: “Mai bine taci, şi doar laşi impresia că eşti prost, decât să vorbeşti şi să înlături orice dubiu”.
Durerea localizată la bascheţi e şi ea destul de răspândită la noi. Observ că mulţi sunt doborâţi de ea, în special cei pentru care principala lor acţiune e vorba, nu fapta. Fapta presupune mişcare. Iar dacă încălţările “doare”, nici nu le vine să iasă din casă. Cum să iasă afară în picioarele goale? Să râdă lumea de ei că-s desculţi? Mai bine stau la căldură, cu mâinile-n sân şi nu fac nimic. Şi-i dau în continuare cu vorbitul de sus, de la fereastră, convinşi că cei pe care-i văd ieşiţi în stradă să dea cu mătura, au un inters ascuns cu gunoiul.
Orice parte ai alege, sus sau jos, durerea exprimă acelaşi lucru. Autosufiecienţa şi convingerea că dacă ai citit câteva cărţi de colorat la viaţa ta, poţi emite judecăţi cu valoare de adevăr, în faţa cărora, ceilalţi trebuie să se recunoască învinşi, căzând eventual în cur, pentru o durere reală…