Mînat pe de o parte de dorința pentru o mică alfabetizare culturală ce-mi tot dădea ghes, dar parcă și mai mult de curiozitatea de a vedea cum arată noua sală mare de spectacole proaspăt renovată de la Teatrul Național, am ales să mergem duminică seara la o vizionare de piesă. Mă rog, alegerea a fost mai mult a unei prietene, căreia îi mulțumesc și pe această cale (că știu că va citi aici) pentru inspirația de zile mari avută atunci cînd și-a zis că un ”Haide, bă, la teatru!”, strigat la ușa grotei în care stăteam eu liniștit, ar putea chiar să-mi facă bine.

Afișul piesei părea destul de ofertant și promițător. Punînd la un loc cuvinte precum: Furtuna, Shakespeare, Caramitru. Un mix interesant pentru următoarele trei ore ce încheiau programul unei duminici agreabile din punct de vedere termic și puțin neobișnuită după contactul vizual direct cu niște bucăți de piele tatuată naiv, prelevate pentru o colecție ciudată de dr.Minovici și lăsate posterității în proaspătul muzeu deschis în fosta sa casă.

Prima surpriză de la intrarea în sala mare de spectacol a fost goliciunea ei. A sălii. Ridicîndu-mi în cap un prim semn de întrebare. Mai ales că, de regulă, la celelalte piese de teatru la care am mai fost, biletele se epuizau cu zile bune înainte. Nu știu ce-o fi fost în sufletele actorilor văzînd juma de sală goală, dar asta e: ”show must go on!

Și-a început! De n-ar mai fi! Cel puțin nu cu mine acolo. Pe un rînd 6, aproape de scenă și în imediata vecinătate a fostului primar/ministru Videanu, ce părea mai mare în realitate decît la tv, poate și din cauza noilor scaune, alese ciudat și pe criterii dubioase. Asta cu Videanu e ceva de umplutură, care nu are nicio legătură cu povestea. La fel cum tot de umplutură mi s-au părut apoi multe dintre momentele de artă teatrală de rit nou ce s-au îngrămădit să-mi bombardeze ochii și urechile, făcîndu-mă să mă întreb existențial: De ce eu?

Nu sunt vreun critic teatral, unul care să înțeleagă și să vadă, doar el, sensuri nebănuite și figuri de stil din gama ”ce-a vrut să spună poetul?”, dar după așa o piesă, stai și te întrebi dacă nu cumva se dorește îndepărtarea lumii obișnuite din sala de spectacol. Nu de alta dar sunt aproape convins că dacă o asemenea punere în scenă și viziune regizorală era prezentată în vremurile bune ale teatrului, atunci cînd frații Lumiere încă-și mai ștergeau de zor cu o cîrpă lentilele pentru o nouă încercare de proiecție și mai clară a imaginii, arunca lumea cu varză și roșii toflogite înspre scenă. Da, sigur, de atunci omenirea a mai evoluat. Dar nu toți au studiat arta teatrală iar spectacolele ar trebui să fie accesibile tuturor cît timp nu sunt jucate în circuit închis.

Deci cum spuneam, piesa m-a cucerit după primul sfert de oră. Ținîndu-mă apoi ca pe un trofeu, captiv pe un mijloc de rînd de unde nu prea puteam scăpa ușor. Semn clar că nu întotdeauna locurile de pe centrul sălii sunt cele mai bune.

Am tot încercat în continuare fel de fel de metode de autosugestie cum că mi-ar putea place cumva, dar nimic nu se lega în creierul meu. Iar amalgamul de text greoi de urmărit, personaje multe ce se fîlfîiaiu și scălîmbăiau de colo colo, umplînd fiecare scena cu cîte o juma de replică, răcnetele aferente teatrului modern și momentele de forțare cu jargon și gesturi din prezent m-au făcut să mă simt precum o salcie în furtună, răvășită în toate direcțiile. Numai că, în loc să mă îndoi, după mai bine de o oră, ceva m-a rupt. Scaunul. Unul înfiorător de rigid și îngust, de te frecai întruna cu vecinii atunci cînd doreai să stai cu mîinile și altfel decît în sicriu. Făcîndu-mă să mă întreb că dacă tot nu contează confortul unui spectator care are de stat trei ore pe așa ceva, de ce n-au pus niște taburete de lemn? Că așa încăpeau mai multe.

Nici Caramitru nu m-a convins că cei 50 de lei dați pe bilet m-ar fi putut privi altfel atunci cînd, în necunoștință de cauză, am decis să-mi bat joc de ei. Bine, nici nu aveam mari pretenții de la el. Avînd în continuare convingerea că, ca actor, apogeul carierei lui a fost atunci cînd i-a spus ”Bună seara!” Loredanei și mai ales în memorabilul moment al acelui: ”Mircea, fă-te că lucrezi!” de la revoluție.

Așa că, după o oră și jumătate de chin și zbucium, artistic pe partea cu scenă și interior în ce mă privește, replica absolut shakespeare-iană a unui actor :”Hai, bă, care bei un șpriț? Zece minute pauză!” a sunat ca o izbăvire. Prilej numai bun de a citi pe fețele multora faptul că așteptau și ei momentul de întrerupere precum bunicii noștri pe americani în 44. Iar distanța dintre sală și pînă la ieșirea din teatru a părut o nimica toată. Mai ales cînd vedeai lumea deplasîndu-se cu viteza mulțimii ce dă năvală spre raftul cu tigăi aflate la promoție la deschiderea unui nou supermarket. Iar apoi, după ieșire, cătîndu-și de drum care încotro, precum potîrnichile într-un lan la auzul unei salve de pușcă, de teamă ca nu cumva cineva să-i prindă și să-i aducă din nou în sală pentru încă o oră și jumătate de teatru pur.

Poate că părerea mea e subiectivă (dar am plătit pentru ea), cum e și normal, dar și ceilalți cu care am fost împreună și am simțit că juma de furtună ne-a răvășit suficient, au cam avut aceeași percepție a momentului artistic, descris de alții ca fiind o ”capodoperă regizorală”. Și din cinci persoane ale grupului, doar una ar mai fi fost dispusă la întoarcere, dar așa, cu juma de gură. Fiind de obicei adepta lui ”dacă tot am început o carte/un film, măcar să văd cum se termină povestea”. Una care, pusă astfel în scenă la TNB, pentru mine e clar o tragi-comedie: plîng după bani și rîd de ăia care intră.

krantzblog_furtuna

foto

4 Comments

  1. Oancea Mariana

    Se pare ca este acelasi regizor care a facut si Vizita batranei doamne, spectacol care am inteles ca a fost mai bun. Mie mi s-a parut ca Shakespeare a fost ”bășcălizat” în pur stil românesc, avand impresia pe alocuri ca ma uit la serialul ”La Bloc” (nu ca as fi vazut vreun episod, dar bănuiesc despre ce e vorba) sau la cele doua galerii ale cluburilor Steaua si Dinamo.

    Reply
    1. krantz (Post author)

      L-am văzut și pe cel cu ”bătrîna doamnă”. Și trebuie să recunosc că ăla mi s-a părut cea mai tare punere în scenă pe care am văzut-o vreodată. Și exceptînd momentele de teatralizare exagerată, pe model Grecia antică, ale Maiei, spectacolul e o încîntare vizuală. Recomand și chiar cred că l-aș revedea.

      Reply
  2. Dede Cati

    Tu ai fost trist, dar pe mine m-ai amuzat cu articolul. Asa, te-ai recompensat fata de tristetea produsa:))) Am o dilema: cine dadea spritul ???

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Da bravo, mă! Tu crezi că mai aveam timp și chef de astfel de detalii după ce am ieșit de acolo? 🙂

      Reply

Nu că zic da' vreau să spun că

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: