Cînd pînă și Germania îți pute…

Sătui fiind de Constanța noastră, cu împrejurimile ei aducătoare de blesteme, înjurături, trafic infernal, aglomerație, mizerie, cocălărism și, după gust, toxiinfecții alimentare, ne-am hătărît anul acesta s-o vedem și pe a lor. A nemților, zic. Și aici mă refer la Konstanz, o localitate situată pe malul lacului cu același nume. Asta cică dacă-l citești în engleză. Că în germană e ceva cu Obersee – Bodensee. La fix cît să se confuzeze lumea cînd mai ceri o indicație. Mai ales dacă mai dai și de vreunul din Austria sau Elveția, țări din care îți poți băga picioarele în același lac, pe motiv de graniță comună.
Începutul excursiei s-a petrecut undeva prin iarnă. Atunci cînd am intrat pe Booking pentru a căuta în zonă o variantă de acoperiș superioară cortului. Căutînd mixul perfect între disponibilitate – poziție – condiții – portofel. Spre surprinderea mea, am putut constata că multă lume dăduse deja năvală, precum bucureștenii într-un week-end la Mamaia și rezervaseră cu 5-6 luni înainte mai toate capacitățile de cazare, semn că zona e căutată și perioada aleasă era cam vîrful de sezon. Am luat apoi la puricat salba de localități de-a lungul malului și ne-am hotărît în final asupra celei cu numele lung și lăudat de Kressbronn am Bodensee. Mă rog, lăudat local, la nivelul ei de comună din landul Baden-Württemberg. În fine, hotelul arăta ok, pozele  – făcute ca la carte, note mari de la turiștii care dăduseră pe acolo, priveliște minunată la lac. Ce mai, lipseam doar noi, în slipi & șlapi, din peisajul ce parcă abia aștepta să fie tras în cîteva poze cu telefonul meu. Am dat cu cardul pentru rezervarea de 7 nopți și ne-am pus pe numărat zilele care ne despărțeau de data la care urma să tragem mașina în fața hotelului.
Și fix la 4 luni și 1700 de km mai tîrziu, tîrîitul valizelor noastre răsuna pe pavelele parcării ce ne ura de pe-o tăbliță un Willcommen și-un soare desenat rînjind la noi. Asta pe lîngă ăla de pe cer care ne topise pînă atunci pe drum.
Nu știu alții cum sunt, dar eu, cînd mă gîndesc și acum la momentul în care am intrat în cameră, la căldura infernală acumulată înăuntru peste zi, de crăpau glandele sudoripare jucîndu-se cu ea, parcă și acum mi se udă cămașa de la atîta transpirație. Iar sentimentul că nu am făcut cea mai bună alegere, atunci în februarie, îmi dădea deja niște fiori reci care, dacă e să luăm partea bună, au reușit să mă țină oarecum pe linia de plutire. Cît să ajung pînă la recepție. Acolo unde, fluturînd cu ultimele puteri dintr-o jalbă, fleașcă și ea, mi-am exprimat dorința pentru o soluție oarecare de ventilare. La văzul șiroaielor mele de lacrimi și sudoare înnodate în barbă, o Brunhilda tînără și blondă mi-a ascultat cu calm, înțelegere și zîmbet narațiunea mea de greier trist, rostită într-o engleză topită și cenzurată la maxim. Servindu-mi la final, bănuiesc, singura placă pe care o punea în cazul solicitărilor pe aceeași temă : ”Dacă vă este cald, puteți deschide ușa de la balcon”. Am realizat imediat că fizica nu fusese pentru ea o materie favorită sau măcar de-un 5 la școala generală, dar chiar simțeam că nu mai am putere s-o ajut și să-i explic faptul că înăuntru era atît de cald tocmai datorită temperaturii de afară. Și la solicitarea mea pentru un ventilator amărît, tot ce a putut să-mi ofere a fost o superbă ridicare din umeri, de peste 100 de euro pe noapte, cît dădeam pe camera etuvă.
M-am întors umil(it) în cameră și m-am aruncat sub un duș răcoros, cu speranța că, macar așa, voi putea regla cît de cît temperatura unui corp cu nervii prinși în pioneze, la gîndul celor 7 nopți ce urmau. Și pentru că, între timp, se lăsa seara, pentru un minim de briză a lacului, la pachet cu scăderea ușoară de temperatură cauzată de începutul înserării, am ieșit pe balcon. Loc în care, împreună cu soția, am început să analizăm variantele acelui sejur ce începuse ”ca naiba” și țintea la perspectiva de: ”de tot rahatul”. Asta poate și din cauza unui ușor iz de grajd ce se amesteca discret cu miresmele fierbinți ale nopții. Și nici bine n-am terminat de pus întrebarea: ”Ce naiba avem de făcut?” că ne-am și trezit cu analiza gonită la interior întrucît, atrase de lumina felinarelor aprinse automat și permanent în dreptul fiecărui balcon, năpădiseră pe noi roiuri-roiuri de insecte. Care mai de care mai mari, mai necunoscute nouă, mai bîzîitoare și mai dornice să-ți intre în cur. Moment în care, în lipsa unei banale plase anti-insecte, am fost nevoiți să ne izolăm în camera capcană și să adormim cu speranța unui mîine mai bun.
Care, bineînțeles, n-a fost! Nici nu avea cum. Mai întîi, după ce, murmurîndu-mi în gînd un ”Înger-îngerașul meu…”, mi-am mai încercat o dată norocul la recepție. De data asta în fața unei Brigitte, la fel de blondă și ridicătoare din umeri la 100 de euro. Una care, ca un robot lipsit de empatie, a plusat totuși cu o informație. Una ce umple instant de bucurie orice turist venit să stea la soare și care deja consumase primul set de blesteme la adresa zilei în care a luat decizia de a se caza acolo: ”Stați liniștit. Prognoza pentru următoarele zile anunță furtuni și ploi, deci temperatura sigur va fi în scădere!” Ce ne puteam dori mai mult?
Apoi, după ce ne-am întors din plimbarea de recunoaștere a micii localități, am fost izbiți în plin de aceeași aromă inconfundabilă de grajd. De data aceasta bine conturată, puternică și pătrunzătoare pînă la capătul opus celui de intrare. Una persistentă ore bune pe întreaga zonă a hotelului și împrejurimilor. O adevărată provocare olfactivă ce se încăpățăna să stea ca un capac peste terasa exterioară a restaurantului, plină ochi de turiști ieșiți la cină sau pentru un pahar de bere. Ne-am uitat la fețele lor dar nu am putut citi nimic. Fie că erau împietriți de miros, fie că, nemți fiind, cunoșteau locul și li se părea absolut normală o vacanța în preajma grajdurilor. De vorbit, vorbeau totuși dar nu știu dacă despre condițiile bio furnizate la pachet. Le-am surprins doar pe vreo două doamne cum se țineau la un moment dat nemțește de nas. Semn clar că și în Germania există limite dacă nu vorbim de viteza pe autostrăzi.
Și atunci am hotărît pe loc că, în loc de o exersare a unui: ”Bitteschon, eine kaesespaetzle und ein aperol spritz!” e mult mai potrivit un ”Schneller, schneller!!” către cameră, pînă cînd mirosul discret de Chanel 5 mai putea ţine piept la cel de Hîndel 10 ce ofilea totul în jur și lăsa loc unei singure necunoscute: rahat de porc sau de vacă?
De vacă!” – ne-a confirmat zîmbind de la recepție Brunhilda – care a ridicat din nou din umeri și ne-a confirmat că putem pleca dacă dorim, dar, datorită sistemului de rezervări, ne va opri întreaga sumă pentru tot sejurul. Asta în timp ce-și nota solicitarea noastră de a vorbi a doua zi, urgent și la prima oră, cu managerul hotelului, legat de dorința mea expresă de a mă (nu mă mai) căca în acel hotel.
Povestea și sejurul nostru acolo s-au terminat scurt, după micul dejun. Patronul și-a cerut scuze pentru discomfortul creat, ne-a înțeles nemulțumirea și a fost de acord să plătim doar pentru cele două zile de chin. Cerîndu-ne totuși să înțelegem că el, personal, nu putea face nimic în privința mirosului. Pentru că ce a ținut de el făcuse deja: și-a construit hotelul, unul de 4 stele, cu facilități și centru spa, cu multă inteligență: fără climatizare și înconjurat de ferme cu vaci.
PS în poză apar și șosetele mele, moarte de ciudă că au fost umilite la un concurs local de miros, privind spre malul elvețian al lacului. Cu speranța că acolo, văcuțele mov de la Milka, sigur ne-ar fi învăluit cu aromele lor de ciocolată.

11 Comments

  1. Fabiola Ion

    Să râd… să plâng… greu de decis. Și când mă gândesc că avem cu toții așa speranțe mari când vine vorba de câte un concediu peste graniță…

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Apăi e musai să rîzi, că doar nu ți s-a întîmplat ție.
      În rest, eu nu am avut speranțe. Doar nu mi-a venit să cred că există și la ei cazuri în care rigoarea și corectitudinea nemțească se duc de-a dura cu nonșalanță.

      Reply
      1. Fabiola Ion

        Las’ că le am și eu pe ale mele. Și îți dau dreptate, greu de crezut că se poate întâmpla asta pe landuri germane.

        Reply
  2. racoltapetru6

    Tot răul are și-un bine! Acu’ vei fi mai indulgent cu lipsurile de pe la noi, din moment ce nici nemții nu fac excepție. 🙂

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Ideea e că alea erau niște plusuri. Că nu le-am găsit în ofertă la momentul rezervării.

      Reply
  3. gheo

    Am citit sau am vazut un reportaj despre chestia asta! Se pare ca asa este la ei! In sate! Nu se poate face nimic, Este “verboten”!

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Atunci să scrie mare pe Booking: ”Atenție, vaci!” Să știm și noi la ce să ne așteptăm.

      Reply
  4. Silvia M Duma

    Socoteala de acasa…

    Reply
    1. krantz (Post author)

      … nu miroase ca cea din tîrg. Știu… 😉

      Reply
  5. Pingback: mihai vasilescu blog | Ce mi-a plăcut (săptămâna 77)

  6. Pingback: Pașol na matrice! – Krantzblog

Nu că zic da' vreau să spun că

%d bloggers like this: