Recunosc, nu prea sunt dus pe la biserică. Am mai spus asta şi cu alte ocazii şi cred că nimic nu-mi va putea schimba dorinţa de a trage cît mai mult chiulul de la cursurile de religie aplicată. Şi asta cu riscul de a rămîne cu situaţia neîncheiată, cînd o veni vremea examenului final de admitere la Împărăţia cerurilor şi cazanelor.

Poate că n-oi fi fost aşa de la început, mai ales că maică-mea a făcut toate colivele care s-au impus cînd a fost cazul. Deci frica de Dumnezeu şi de gura lumii aveam de unde să mi se insufle. Numai că, încet-încet, sătul de atîtea întrebări al căror răspuns era, invariabil, “crede şi nu cerceta“, mi-am dat seama că nu e cazul să insist prea mult. Mai ales că, atunci cînd am făcut-o, am descoperit cît de mult te poate constrînge, la propriu, prea multă credinţă.

Cu mulţi ani în urmă, cînd abia terminasem facultatea şi încă mai ţineam aproape de grupul de prieteni cu care mergeam împreună în micile sau marile vacanţe, s-a nimerit să prindem Paştele undeva în zona Bran. Distracţie, bere, hăhăială, vin, liberte, fraternite… Şi cînd ne simţeam noi mai bine la pensiunea unde trăsesem, hop! partea femeiască a grupului, rujată proaspăt şi cu eşarfele pregătite pentru cap, a dat semnalul:

  • – Hai! Îmbrăcarea! Mergem să luăm lumină!
  • – Dar e destulă şi aici! – am protestat noi băieţii, aflaţi chiar în toiul unei dispute privind grupa sanguină a sîngelui domnului, la sticlă. Uite, dacă vreţi, mai aprindem şi becul de pe hol!
  • – Ha, ha, foarte amuzant. Lăsaţi textele şi nu mai trageţi de timp! Hai că nu ştim exact unde e biserica şi pîn-om găsi-o, poate pierdem slujba.

Că cîr, că mîr, de voie, de nevoie, am acceptat pînă la urmă să ne urnim. Mai ales că şi gazdele, nişte ciudaţi, plecau şi ei la biserică şi ne-au împins de la spate că cică trebuie să închidă pensiunea dacă plecăm cu toţii. În fine, ne-am îmbarcat în maşini, că era ceva de mers şi duşi am fost.

După vreun sfert de ceas de orbecăială şi drumuri desfundate de ploaia ce abia căzuse, am ajuns la mica mănăstire despre care una din prietenele din grup auzise “numai lucruri bune”. De parcă ai fi putut auzi “lucruri rele” la adresa unei mănăstiri în afară de cea din Tanacu.

În fine, ajungem, parcăm maşina şi ne dăm jos. Exact într-un nămol de-ăla de ţară ce ne-a smuls cîteva vorbe necurate. Înghiţite brusc la vederea grupurilor de localnici care începeau să se strîngă pentru slujbă.

Mănăstirea s-a dovedit a fi de fapt biserica satului. Aflată exact în mijlocul cimitirului. Ne trageam deoparte cu gîndul de a aştepta momentul iluminării. Ţi-ai găsit! Doamnele insistă. Doar n-o să stăm aici! Hai înăuntru! Ne ştergem care cum putem de glod şi păşim în biserică. Ne facem setul regulamentar de cruci şi, împinşi oarecum de valurile de babe care începeau să afluiască agitînd lumînările aferente, ne trezim fix în primele rînduri din faţa altarului.

Bun, am ajuns aici! Ce-i de făcut? Normal, dai ochii roată şi începi să faci cunoştinţă cu toţi sfinţii prinşi de istorie, dorinţa unui popă şi imaginaţia unor pictori, mai mult sau mai puţin talentaţi, pe pereţi. Te chinui, bineînţeles, să desluşeşti literele alea chirilice, imposibil de înţeles pentru un om simplu, neiniţiat. Ai crede că parcă doar asta vrea Dumnezeu de la tine. Să te uiţi la poze. De citit, las că citeşte popa.

Treptat, bisericuţa devine neîncăpătoare. Şi sunt împins, din ce în ce mai mult, într-un perete de pe care, un sfînt de categoria a II-a şi cu nume incert, se uită la mine cu suspiciune: “Tu nu eşti de aici!”. “Aşa e sfi…“, dau să-i răspund. Dar nu mai e timp întrucît, un nou zvîc al mulţimii, mă impinge cu nasul în picioarele vecinului său de perete. Prilej numa bun de a admira tendinţele modei pentru sandale bărbăteşti, colecţia vară, anul 6 d.Hr.

Timpul trece şi miezul nopţii e anunţat de un popă, ce iese triumfător din altar. Lucind tot de la firul de aur al ţesăturii din patrafirul lui de Champions League. Ţinînd într-o mînă o cruce şi-n cealaltă o lumînare groasă, aprinsă pesemne de la o brichetă chinezească, îşi croieşte drum în mijlocul mulţimii desfăcută precum apele de toiagul lui Moise şi închisă la loc în urma lui. Se opreşte apoi şi strigă consfinţind minunea în dangătele clopotelor ce încep să bată afară: Hristos a înviat! Lumea răspunde corespunzător şi, după cele două bis-uri de rigoare, ca la un semn, se repede, atacînd la baionetă, cu lumînările înainte. Fiecare vrea să fie primul care ia lumină. Şi fiecare secundă e preţioasă. Plus că şi contează dacă ţi-ai aprins lumînarea direct de la popă şi nu la a zecea mînă. De parcă ăl de sus vede şi te trece pe caiet: “Da domle, ăsta-i devotat. Petre, notează-l! Îl păstrăm în livada cu meri“.

Apoi, după cele cîteva secunde în care însetaţii de lumină şi-au adăpat cu lăcomie lumînările, popa o ia încetişor spre ieşire. Lumea din jur, ca o maree la reflux, dă năvală în urma lui. Împingîndu-se puţin, ca o dulce amintire a cozilor la carne din momentul cînd se anunţa că marfa e pe sfîrşite. Toţi cu capetele plecate în pămînt, într-un amestec de smerenie şi atenţie să nu se împiedice în covorul mototolit periculos de pe jos. Bineînţeles, cu lumînările aprinse în sus, oarecum în direcţia opusă privirii. Prilej numai bun de pîrlire a cîtorva năframe ale celor din jur.

Răsuflu uşurat că totul s-a terminat şi mă îndrept şi eu agale către ieşire. Întrebîndu-mă care era graba celorlalţi de a ieşi cît mai repede. Răspunsul mi-l dă scurt un paracliser care începe să mă împingă uşor de la spate în direcţia uşii. Mă întorc spre el şi-l întreb din priviri unde arde în afară de vîrful de la lumînări. Răspunsul lui vine scurt: “Afară! Toată lumea afară că tre să închidem uşa!

Problema era că nu prea mai aveam unde înainta. Pentru că în prag, proţăpite în dreapta şi stînga popii, erau toate babele care ţîşniseră spre ieşire mai devreme. În spatele lor, restul mulţimii. Care pe lîngă, care călare peste mormintele din jur. Practic, nu mai aveam unde înainta şi nu înţelegeam de ce. Am simţit apoi încordarea paracliserului din spatele meu care m-a trecut peste prag şi brusc, uşa bisericii ce mi s-a închis în spate. Prins ciudat şi sufocant între duritatea de lemn a uşii şi valul uman, abia mai răsuflam. Şi deşi abia peste ani şi ani s-au lămurit chestii, simţeam pe propria piele preferinţa lui Dumnezeu pentru lemn şi spaţii mici.

Noroc că eram mai înalt decît mulţimea din jur şi aveam acces la aer. Am încercat oarecum să mă mişc dar practic era imposibil chiar şi pentru o băşină. Iar tot ce am reuşit a fost să-mi rup vreo doi nasturi, care au hotărît că vor să rămînă îngropaţi în acel cimitir. Inexplicabil, eram  strîns ca într-o menghină de valul de babe avide de lumină la prima mînă. Ici-colo auzeam cîte un “Nu mai împingeţi!“. Am apucat să-mi văd în depărtare prietenii mei mai norocoşi, care de care mai crăcănaţi de rîs de situaţia în care eram şi faţa mea care exprima doar un singur gînd: “De ce eu?”  .

Apoi s-a făcut linişte şi popa a început să miorlăie ceva la uşă, pentru ca, în final, să lovească cu crucioiul în lemnul porţii. De dincolo, o voce curioasă întreabă: “Cine e?

Ceeeeee? Băi, voi sunteţi normali? Ce-i asta, capra cu trei iezi? dau să strig, dar imediat popa bagă ceva cu “Împăratul slavei bla, bla, bla… deschideţi!

Şi pentru că magicul 3 din orice poveste e musai şi aici, dialogul se repetă. Lungindu-mi calvarul şi arătîndu-mi încă o dată momentele de simbolistică absurdă şi anacronică ale religiei ortodoxe.

Simţind oarecum finalul, mi-am căutat din priviri un punct de sprijin de care să mă ţin pentru a nu fi luat iar de mulţimea care deja fremăta şi creştea presiunea la gîndul redeschiderii porţii . Izbăvitor vine şi al treilea:

  • Cine e?
  • – Paştele mă-tii! Cine altcineva vrei să fie? – îmi strig în gînd, deşi, privind la feţele încruntate îndreptate spre mine, am senzaţia că la cît de tare am strigat, m-au auzit toate babele din jur.

Apoi, pesemne convinse parcă şi ele de bunele intenţii  şi parola corectă, porţile s-au deschis larg, lăsînd credincioşii să reintre în biserică. Cu un ultim efort, m-am apucat de tocul uşii. Reuşind să mă ţin pe loc, ca într-un veritabil moment de rafting cu oameni în loc de ape tulburi. Într-un sfîrşit, am prins un culoar liber şi am ţişnit spre libertate. Şi ajuns într-un loc sigur, m-am întors şi am privit înapoi cu mînie. Dar una amestecată cu o mare uşurare. Scăpasem.

Au trecut mulţi ani de atunci. Şi deşi, forţat de împrejurări, am mai participat la învieri, am făcut-o de la siguranţa a cel puţin 50 de metri de uşa bisericii. Sunt sigur că Dumnezeu mă vede şi acolo.

luminari

6 Comments

  1. Laura

    Am râs. :))) Capra cu trei iezi e, oricum, mai plauzibilă decât povestea cu lumina.
    Am participat și eu la multe slujbe din astea, dar n-am îndrăznit să intru niciodată în biserică. Abia îndrăznesc să intru în autobuze și alte mijloace de transport în comun, d-apăi să intru fix în biserică, în mediul lor, al ăstora de întineresc brusc cu 20jde ani când e vorba de loc liber pe scaun sau de lumină din mâna popii.
    Am stat cumințică undeva pe lângă gardul bisericii, așteptând să vină și la mine vreun obosit cu lumânarea aprinsă, de la vreo babă sau de la vreo brichetă, tot aia îmi era.

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Mda, frumos îţi şade să rîzi de necazul altuia. 😉
      În rest, ce să zic? Eram tînăr şi fără minte. Acum am mai îmbătrînit.

      Reply
  2. calinakimu

    Îmi pare rău că mă fac apărătorul Bibliei, dar nicăieri nu spune…crede și nu cerceta. Asta o spun popii, ca să scape de întrebările deranjante. Iisus spune…caută și vei găsi crede și vei afla, bate și ți se va deschide…
    Mesajul lui Iisus, nici în vremea Sa și nici astăzi, nu a fost și nu este perceput la adevărata sa valoare. Este pâna la un punct firesc, nu poți înțelege ADEVĂRUL doar cu mintea, o minte de altfel, profund pervertită. Cum să înțeleagă adevărul, aceiași minte care generează exploatare, violențe, conflicte, trădări, furturi, lăcomie? Pentru ca mesajul lui Iisus și nu numai, să fie înțeles, este nevoie de o profundă percepție, de claritate spirituală, de organe spirituale dezvoltate, de acei ochi și urechi, de care spune Iisus, de VĂZUT și AUZIT. Biserica a construit ritualuri profitabile de pe urma lui Iisus, fără însă a da acea dimensiune spiritual mesajului său. Că este așa, este demonstrat de modul cum arată lumea noastră, o lume aflată în antiteză cu mesajul lui Iisus, o lume din ce în ce mai rea, mai lacomă, mai concurențială, mai egotică.

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Biserica a construit ritualuri profitabile şi de pe urma lu Boca şi a altor moaşte. Şi tot ea se supără că multă lume o percepe ca un SRL.

      Reply
  3. Dede Cati

    Prea slavit fie Domnuuuul, ca te-a salvat :))))

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Clar are o lucrare cu mine… 😉

      Reply

Nu că zic da' vreau să spun că

%d bloggers like this: